Poveşti… Poveşti… – Eliza Roha

…Dintr-un salt ieşi afară alergând printre brazi, rostologindu-se pe alunecuşul ierbii stropite de rouă. Avea impresia că brazii il priveau sobru şi nepăsători de parcă voiau să-i spună: Am mai văzut nebuni ca tine, noi suntem înrădăcinați aici de secole. Tu?… vei pleca… aşa cum ai mai fåcut-o… Cuprins de fericire scoase un chiuit, dar i-l trimiseră înapoi, nu-l  păcălea, doreau să rămână solitari şi tăcuți..
…Imbătat de aerul tare, alergă luându-se la întrecere cu una din apele despletite şi reci ale stăpânului munte. Când el o aştepta, când ea se poticnea în vreun ciot bolborosind parcă nerăbdătoare: “Ce faci, nu mă ajungi?” Obosit, transpirat, roşu ca un măr ionatan, se întoarse la refugiu. O stare de beatitudine, vecină cu nebunia, îii invadă ființa..
…Privi cerul. Părea o bucată din interiorul unei sfere imense. Pe albastrul senin se plimbau abia sesizabil nori albicioşi ce Iuau forme bizare. Se amuză privindu-i. Un fluture enorm, cu aripi albe, pufoase, încremenise
pe boltă. Alături, un moş cu părul rebel şi barbă lungă, ce se răsfira în spațiul infinit aproape de mânuțele dolofane ale unui copil ce râdea pe cer. Urmări conturul trupului dodoluț, chiar și picioruşele din nori adunați, împinşi de gura de lup a pâclei cenuşii ce se strângea în stânga văii. Acolo, lucrurile păreau să ia altă întorsătură…
Din “Muntele”